Deshumarea

deshumare

Dacă ar fi să căutăm în dicționar explicația verbului „a deshuma” vom descoperi că se referă simplu la dezgroparea osemintelor unui mort.          Deshumarea nu este o acțiune recomandată de Biserica Ortodoxă Română, dar în prealabil este solicitată de către familia decedatului.

Ceea ce este interesant este faptul că groparii cer ca perioada până la deshumare să fie mai lungă de 7 ani, ajungându-se chiar până la 10 ani și chiar și mai mult. Ei au un motiv extrem de pertinent pentru această cerere întrucât s-au confruntat cu problema deshumării unor trupuri care nu erau mai deloc descompuse. Cauza acestei probleme, spun ei, ar fi tocmai alimentația pe care oamenii au avut-o în ultimii ani, plină de conservanți și E-uri ce au fost absorbite în trupurile lor.

În primele momente de după deces, cadavrul intră într-o perioadă de „rigor mortis” sau rigiditate cadaverică, ce poate dura între 24 și 48 de ore. În acest timp, mușchii sunt complet înțepeniți datorită faptului că proteinele din mușchi se coagulează. După acest interval de timp, mușchii încep din nou să se relaxeze  și astfel începe procesul de distrugere a țesuturilor din cauza enzimelor și bacteriilor prezente din timpul vieții în tubul digestiv. Astfel putem afirma că descompunerea este o acțiune ce ține de mediul intern al fiecărui organism, chiar dacă o influență deosebită o au și condițiile de mediu.

Ținând cont de faptul că sicriele nu mai sunt amplasate direct în pământ, cum se întâmpla pe vremuri și acestea sunt dotate cu un sistem de închidere ermetic, nu mai putem da vina pe condițiile mediului extern pentru descompunerea unui trup decedat.                                                                                                      O altă cauză care poate ține pe loc procesul de descompuenere este întreaga activitate de îmbălsămare a trupului, fiind obligatorie în vederea înmormântării. Trebuie să ținem cont de faptul că substanțele folosite în prezent pentru îmbălsămare sunt mult mai puternice și mai complexe decât cele folosite în trecut și astfel rezultatul se observa cu ochiul liber la deshumarea unui cadavru care a fost îmbălsămat în ultimii ani.

Interesant este faptul că în Franța dacă se constată că mortul se află încă într-o stare de descompunere incipientă,  legea impune închiderea sicriului și depunerea acestuia pentru încă 5 ani.

În tradiția creștină se obișnuieste ca deshumarea să aibă loc după șapte ani de la deces tocmai pentru faptul că atunci are loc ultima slujbă creștină de pomenire.

În vremurile noastre, deshumarea este un proces necesar din cauza lipsei locurilor de veci dar, în mod normal, dacă am ține cont de tradiție, morții nu ar trebui dezgropați niciodată. Acest fapt este demonstrat tocmai de descoperirea unor morminte creștine ce datează din primele secole ale existenței credinței ortodoxe.

Se acceptă de către biserica ideea de dezgropare pentru canonizare, pentru repatrierea cadavrului în țara de unde provine și pentru înmormântarea unui alt membru al familiei în același mormânt.

În țara noastră obiceiul deshumării după șapte ani a fost adus de la Sfântul Munte Athos, unde datorită pământului stâncos locurile de înmormântare erau și mai limitate. În prezent, ideea deshumării ține mai mult de curiozitatea oamenilor decât de ideea de tradiție în sine, însă nevoia i-a învățat pe oameni să găsească o modalitate de a crea locuri de veci pentru toată lumea.

Întrucât este o procedură legală, în vederea acțiunii de deshumare trebuie depusă o cerere la cimitirulunde se află înmormântată persoana ce urmează a fi deshumată. Întregul proces poate avea loc numai în lunile reci, din noiembrie până în martie.

Ținând cont de faptul că un loc de veci poate fi folosit pentru mai multe persoane membre ale aceleași familii, este important să se achiziționeze un sac de oseminte în care să fie depuse rămășițele persoanei decedate în urmă cu șapte ani. Acest sac va fi îngropat alături de trupul persoanei decedate în același mormânt.