Cuvântul sicriu a fost utilizat prima dată în anul 1380 în limba engleză. Originea acestui cuvânt provine de la cuvântul κόφινος (kophinos)din greacă ce semnifică un coș, mai târziu fiind însă adaptat și la franceza veche prin utilizarea cuvântului „cofin”. Cea mai veche forma a cuvântului este grecescul micenian „ko-pi-na”.
În zilele noastre, orice cutie în care se depozitează persoanele decedate pentru a fi îngropate poartă denumirea de sicriu(coșciug). În vechime însă, termenul de cutie se referea inițial la o cutie de bijuterii, tocmai datorită faptul ca se arăta un respect deosebit persoanelor decedate.
În trecut, sicriul era cel mai important aspect al înmormântării întrucât acesta devenea casa pe veci a persoanei decedate și de asemenea în funcție de sicriul cu care trecea în eternitate omului i se putea creiona parcursul pe lumea cealaltă. Tocmai din acest motiv mulți dintre strămoșii noștrii alegeau sa-și realizeze singuri sicriele pentru ca acestea să le asigure o călătorie demnă către veșnicie. Cele mai multe poduri ale caselor, erau de fapt spații de depozitare ale sicrielor.
În fiecare sat, exista un meșter ce se ocupa cu realizarea sicriului. Un interes deosebit era acordat mărimii acestuia. Datinile spun că dacă sicriul avea dimensiune mai mare decât cea a decedatului, acesta era un semn rău pentru că locul rămas liber semnifica chemarea unei rude sau a unei persoane apropiate la moarte .
În funcție de fiecare zona a țării, sicriul poate avea apelative diferite, printre care amintim : raclă, tron, casa mortului, cosciug, salaș,
Materialul din care era realizat sicriul în trecut era și acesta o modalitate de categorisire a persoanelor din sat deoarece cei mai bogați aveau sicriu din stejar, nuc, frasin, iar cei mai puțin înstăriți aveau sicrie din brad. De asemenea, familiile bogate își vopseau mereu sicriele în culori închise, negre, cafenii și acestea erau pictate cu diferite modele și o cruce alba pe capac, în schimb, sicriele oamenilor mai săraci erau simple
Locurile de depunere ale persoanelor decedate au fost din toate timpurile diferite în funcție de culturile oamenilor. Fie ca morții erau înmormântați în sicrie sau incinerați, spațiile în care aceștia erau depuși apoi au fost întotdeauna un mister din cauza superstițiilor fiecărui loc în parte.
Depunerea într-un mausoleu sau într-o piramidă reprezintă forma supremă de omagiere dacă stăm să ne gândim că în trecut astfel de construcții erau realizate exact în acest scop, de exemplu mausoleul din Taj Mahal sau Marea Piramidă din Giza.
În Tibet de exemplu, se practica înmormântarea în cer realizată prin depunerea mortului pe un teren la înălțime, de preferat un deal mai înalt sau un munte unde era lăsat pradă păsărilor, acestea fiind de fapt purtatoarele sufletului la cer. Adevăratul motiv din spatele acestei practici este de fapt mediul din zonele respective care fiind prea pietros sau greu de săpat necesita o alternativă la depunerea morților. Cu toate acestea, religiile budiste sunt de părere că trupul unei persoane decedate nu mai are nicio însemnătate din cauza sufletului ce părăsește trupul, astfel ușurința cu care aceștia pot da trupul animalelor de pradă nu ar trebui să ne mire prea tare.
Există de asemenea și înmormântare pe apă, în locurile unde activitatea de bază a oamenilor era pescuitul, trupul persoanei decedate era lăsat să plutească pe apă. În unele sate de la munte, exista chiar un tip de înmormântare ce presupune agățarea sicriului de copacii din pădure.
Înmormântarea ecologică a fost descrisă pe la sfârșitul secolului XX ca o alternativă la înmormântarea clasică în pământ. Acest procedeu presupune congelarea, pulverizarea prin vibrații, un proces de înghețare-uscare, îndepărtarea metalelor și îngroparea pulberii rezultate, care însă mai deține doar un procent de 30% din masa corpului inițial.
De asemenea, există o modalitate de înmormântare benefică pentru mediul înconjurător și anume pentru mediul acvatic. Cenușa rezultată la incinerarea unei persoane se poate transforma într-o piatră recifală ce urmează să fie scufundată în ocean pentru a deveni apoi parte a recifului natural.
În secolul în care trăim se folosește și înmormântarea spațială. Această tehnică folosește o rachetă care lansează rămășițele incinerate ale unei persoane pe o orbită spațială. Interesant este faptul ca această practică are peste 150 de realizări până în prezent. Prima dată s-a menționat acest timp posibil de „înmormântare” în anul 1977, dar primul zbor cu cenușă umană a fost realizat în anul 1997
Un mod inedit de a păstra o persoană decedata aproape este prin folosirea cenușii sale la confecționarea unei bijuterii, astfel există firme specializate în realizarea de diamante obținute din carbonul corpului uman.
Există și modalități mai vesele de a comemora trecerea unei persoane în neființă. O companie americană realizează artificii unice în care încorporează cenușa rezultată după incinerarea unui cadavru și astfel organizează spectacole de artificii din cele mai spectaculoase. Trebuie menționat că firma realizează astfel de artificii și cu cenușa animalelor de companie.
Din cenușă de mai pot realiza de asemenea creioane. Ceea ce este interesant la acestea este faptul că ele sunt depozitate într-o cutie deosebită care are o ascuțitoare specială. Astfel, ceea ce rămâne după ascuțire este tot un soi de cenușă iar dupa terminarea tuturor creioanelor, această cutie devine urnă funerară. Cu toate acestea, cel mai artistic mod de a folosi cenușa unamă este prin realizarea unui portret care conține în culori și fragmente din cenușa decedatului. Astfel de portrete sunt unice și au o încărcătura emoțională deosebită.